RAG pe avize și autorizații: dreptul vine cu condiții

Corpusurile de până acum au avut un lucru în comun: documentul spunea ceva despre lume. Un contract consemna o obligație asumată. Un buletin de încercări consemna un rezultat măsurat. Un raport de expertiză consemna o constatare tehnică. Niciunul nu schimba nimic prin simpla lui existență.

Un aviz sau o autorizație face altceva. Nu descrie o stare de fapt, ci o creează: cineva are voie să facă ceva ce înainte nu avea voie. Legea nr. 292/2018 spune asta fără ocolișuri — aprobarea de dezvoltare e decizia care dă dreptul titularului să realizeze proiectul. Documentul nu raportează dreptul. Documentul este dreptul.

Diferența se vede imediat în index. Un fapt consemnat rămâne adevărat oricât ar trece de la consemnare. Un drept acordat expiră la o dată, atârnă de condiții scrise în altă parte și e legat de o persoană și de un obiect anume. Patru consecințe de arhitectură ies de aici, și niciuna nu se repară cu un model de embedding mai bun. Dacă termenii de mai jos sunt noi, ce este RAG explică întâi cum ajunge un document într-un răspuns.

Documentul nu descrie un drept, îl acordă

Un act de autoritate are patru coordonate pe care niciun alt tip de document din corpus nu le poartă simultan: cine l-a emis, cui i-a fost emis, pentru ce anume și până când. Scoate oricare dintre ele și textul rămas nu mai înseamnă nimic operațional. O autorizație fără titular e o descriere generică. O autorizație fără amplasament e o intenție.

Certificatul de urbanism arată de ce distincția nu e formalism. Legea nr. 50/1991 îl construiește ca act de informare: face cunoscut regimul juridic, economic și tehnic al terenului, stabilește cerințele urbanistice după specificul amplasamentului și enumeră lista avizelor și acordurilor necesare autorizării. Nu permite nimic. Un sistem care îl scoate ca răspuns la întrebarea „am voie să construiesc?” livrează un document autentic, actual și complet nepotrivit.

Titularul și obiectul nu sunt metadate opționale

În majoritatea corpusurilor, cui i se adresează un document e o informație de context. Aici e parte din conținutul juridic. Același text, cu alt nume de titular, produce un răspuns fals — nu incomplet, fals.

Consecința la ingestie e o pereche obligatorie de câmpuri: titularul, în forma exactă din act, și obiectul — amplasament, număr cadastral, echipament, activitate. Fără ele, chunk-ul poate fi regăsit, dar nu poate fi folosit. Un principiu apropiat apare la competențe și autorizări de personal, unde atestatul urmărește omul; diferența e că acolo titularul e întotdeauna o persoană, iar aici obiectul contează cel puțin la fel de mult ca titularul.

Emitentul își definește propriul perimetru

Un aviz nu spune ceva despre lume în general. Spune ceva dintr-un unghi anume: pompierii despre securitatea la incendiu, operatorul de rețea despre racordare, autoritatea de mediu despre impact. Ce cade în afara unghiului nu e acoperit, chiar dacă textul avizului atinge subiectul în treacăt.

Există și o a cincea coordonată, pe care aproape toate implementările o pierd: actul în temeiul căruia a fost cerut avizul. Un aviz de amplasament emis pentru un certificat de urbanism nu spune nimic despre o construcție autorizată ulterior pe alt certificat, chiar dacă terenul e același și emitentul e același. Fără legătura asta, sistemul are documente corecte pe care le combină greșit — cea mai scumpă categorie de eroare, fiindcă fiecare piesă rezistă la verificare separat.

Regula practică e simplă și rar implementată: fiecare aviz intră în index cu domeniul emitentului atașat ca filtru, nu ca etichetă decorativă. Aceeași disciplină se aplică buletinelor de încercări, unde ce iese din domeniul de acreditare al laboratorului nu are greutatea pe care pare să o aibă.

Dreptul se stinge singur, fără să vină cineva să îl retragă

Aici e ruptura față de tot restul corpusului. Un document nu devine fals prin trecerea timpului; un drept, da. Autorizația de construire primește de la emitent o perioadă de valabilitate în care titularul e obligat să înceapă lucrările. Dacă nu începe, dreptul nu e anulat de nimeni: pur și simplu nu mai există.

Prelungirea nu repornește ceasul oricând. Se cere înainte de expirare și se acordă o singură dată. Cât anume e o chestiune pe care sursele o redau diferit: textul de bază vorbește de cel mult 12 luni, iar analizele modificărilor aduse prin Legea nr. 176/2022 arată o prelungire gratuită de până la 24 de luni, cu termen de depunere mărit la 45 de zile lucrătoare. Divergența nu e o curiozitate juridică — e motivul pentru care durata nu se codifică nicăieri în sistem.

Fereastra se citește din act, nu din lege

Tentația de a scrie regula în cod e mare, fiindcă pare stabilă. Nu e. Fiecare modificare legislativă lasă în urmă acte emise sub regimul anterior, iar un sistem cu durata hardcodată le va calcula greșit exact pe cele vechi.

Ce se extrage la ingestie e data efectivă scrisă în act și data mențiunii de prelungire, dacă există — prelungirea se înscrie în originalul autorizației inițiale, deci trăiește pe același document, nu într-unul nou. Regula legală rămâne material de context pentru om, nu logică de sistem. Aceeași separare între conținutul actului și norma care îl guvernează apare la normative și standarde.

Data întrebării, nu data indexării

Retrieval-ul obișnuit nu are noțiunea de „acum”. Un studiu CIKM din 2024 pe interogări sensibile la timp arată că metodele bazate pe similaritate de embedding se descurcă prost cu constrângeri temporale explicite, iar o lucrare CIKM din 2025 dedicată faptelor care expiră tratează validitatea temporală ca dimensiune separată de adevăr — un fapt poate fi corect consemnat și, simultan, ieșit din valabilitate.

Traducerea într-un produs: fiecare interogare poartă o dată de referință, implicit ziua curentă, iar filtrul temporal se aplică înainte de rankare. Acte expirate rămân în index, marcate, fiindcă întrebările despre istoric sunt legitime. Mecanismul de actualizare a stărilor e cel din prospețime, ștergeri și reindexare; ce se adaugă aici e că schimbarea de stare vine din calendar, nu dintr-un document nou.

Condițiile stau în alt document decât cel care acordă

Partea utilă a unui aviz nu e că a fost dat. E ce impune. Iar impunerile stau aproape mereu în altceva decât în pagina de acord: într-o anexă, într-un referat tehnic, într-un memoriu, într-o listă de măsuri.

Legea nu tratează asta ca pe o separare. Avizele și acordurile stabilite prin certificatul de urbanism se anexează și devin parte integrantă din autorizația de construire. La fel, conținutul acordului de mediu include, prin lege, toate condițiile care trebuie îndeplinite de titularul proiectului — condițiile sunt actul, nu o completare a lui.

Unitatea juridică e mai mare decât unitatea de regăsire

Un chunk se oprește unde se termină documentul din care provine. Un drept, nu. De aici vine cea mai frecventă eroare pe corpusuri de acest tip: răspunsul citează corect actul care acordă și omite integral partea care condiționează.

Reparația nu e o granularitate mai fină, ci o legătură explicită. Fiecare act care acordă primește la ingestie lista anexelor care îl condiționează, iar regula de compoziție refuză să livreze actul singur. Modul în care se aleg limitele fragmentelor rămâne subiectul din strategii de chunking; aici problema e alta, de asamblare, nu de tăiere.

De ce similaritatea aduce exact partea inofensivă

Întrebarea utilizatorului seamănă lexical cu pagina de acord: aceleași cuvinte, aceeași denumire de obiectiv, același nume de titular. Anexa cu condiții vorbește în alt registru — coeficienți, distanțe, termene, denumiri de standarde. Scorul o clasează jos, sistematic.

Un număr de aviz sau un indicativ de standard nu are vecini semantici. Căutarea hibridă nu e o optimizare pe corpusul ăsta, e condiția minimă ca un șir de caractere fără sens statistic să fie găsit. Iar drumul de la certificatul de urbanism la dovada că o condiție a fost îndeplinită traversează patru documente distincte, pe care nicio interogare unică nu le adună; multi-hop și agentic RAG pornește exact de la constrângerea asta.

Un drept valabil doar dacă o condiție e îndeplinită

Sistemele de regăsire lucrează cu afirmații necondiționate. Un fapt e în corpus sau nu e. Un aviz condiționat nu se așază în schema asta: dreptul există, dar produce efecte numai dacă ceva s-a întâmplat — s-a montat un separator, s-a obținut o dovadă, s-a respectat o distanță.

Sistemul nu poate verifica îndeplinirea. Nu are cum: dovada e un proces-verbal, o fotografie, o recepție, uneori nimic scris. Când dovada chiar e un proces-verbal de recepție, actul acela are propriile lui reguli — el nu constată o stare, ci mută riscul de la o parte la alta, cum arată recepțiile și punerile în funcțiune. Ce poate face e să nu ascundă întrebarea. O afirmație despre drept care nu enumeră condițiile lui e o afirmație pe jumătate, iar jumătatea lipsă e tocmai cea care costă.

Trei stări, nu două

Modelarea corectă a unei condiții are trei valori, nu boolean. Îndeplinită, cu actul care o dovedește. Neîndeplinită, cu ce lipsește. Neverificabilă din corpus — starea cea mai frecventă și singura pe care sistemele o pierd, fiindcă nu are unde să încapă într-un câmp de tip da/nu.

Un caz aparte merită separat: condițiile care nu se sting odată cu actul. O măsură de monitorizare impusă prin acordul de mediu produce obligații și după ce lucrarea s-a terminat, iar întrebarea „mai am ceva de făcut?” nu are același răspuns ca „mai am voie?”. Sistemul care leagă toate condițiile de fereastra de valabilitate a actului le va declara pe toate irelevante în ziua în care actul expiră, exact când unele dintre ele devin singurele încă active.

A treia stare e cea care schimbă comportamentul răspunsului. Formatul care o face vizibilă fără să sperie cititorul ține de aceleași reguli de compoziție discutate la cum arată un răspuns bun: condiția se afișează alături de drept, nu într-o notă de subsol.

Transferul e o a doua întrebare, nu o prelungire

Un aviz emis pentru cineva rămâne emis pentru acel cineva. Când proiectul își schimbă titularul, întrebarea nu e dacă actul mai e valabil — poate fi perfect valabil și, în același timp, inutilizabil de noul titular. Pe partea de mediu, transferul se poate face dacă noul titular implementează proiectul în aceleași condiții pentru care actul a fost emis, ceea ce arată clar că valabilitatea și transferabilitatea sunt două teste diferite.

Un sistem care le contopește va răspunde „da, e în termen” la o întrebare care era, de fapt, despre altceva. Situația seamănă cu cea de la expertize judiciare, unde un act rămâne în dosar dar poate fi înlăturat ulterior; diferența e că acolo intervine cineva, iar aici se schimbă doar persoana care invocă actul.

Tăcerea produce efect: absența ca răspuns

Până acum, un document lipsă a însemnat o lacună. Un aviz lipsă poate însemna altceva. Procedura aprobării tacite consideră autorizația acordată dacă autoritatea nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege — iar noțiunea de autorizație include, prin text expres, și avizele, licențele, permisele și aprobările. Nimic în corpus, dar dreptul există.

Domeniul de aplicare nu e nelimitat, iar aici e nevoie de precizie. Procedura se aplică tuturor autorizațiilor emise de administrația publică, cu excepțiile enumerate — activități nucleare, arme și muniții, droguri și precursori, siguranță națională — la care Guvernul poate adăuga altele prin hotărâre. Peste text s-a suprapus jurisprudența: printr-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a stabilit că aprobarea tacită nu se aplică autorizațiilor de construire, certificatelor de urbanism și documentațiilor de urbanism. Deci exact în domeniul din care vin exemplele de mai sus, tăcerea nu produce dreptul.

„Nu am găsit” și „nu există” sunt răspunsuri diferite

Distincția are un nume în literatură. O lucrare din 2025 pe controlul halucinațiilor numește prăpastia epistemică incapacitatea unui sistem de a deosebi lipsa dovezii de dovada lipsei — iar AbstentionBench, tot din 2025, arată că modelele de raționament rămân slabe fix pe întrebările fără răspuns.

Pe un corpus de acte de autoritate, confuzia are consecințe asimetrice. „Nu am găsit avizul” e o afirmație despre index. „Nu există avizul” e o afirmație despre lume, pe care un sistem o poate face doar dacă știe că se uită într-un perimetru complet.

Refuzul nu e aprobare, iar termenul depășit nu e verdict

Legea închide singură cea mai atrăgătoare scurtătură: răspunsul negativ dat în termen nu echivalează cu aprobarea tacită. Un sistem care numără doar zile va confunda un dosar respins cu unul aprobat prin tăcere, fiindcă în ambele cazuri lipsește actul de autorizare propriu-zis.

Ce se poate construi onest e un semnal, nu o concluzie: termenul legal a expirat, nu figurează comunicare, verifică dacă e caz de aprobare tacită. Calculul zilelor și dovada comunicării sunt problema tratată la corespondența cu autoritățile — aici ele devin premisa unei afirmații despre existența unui drept, ceea ce ridică miza. Autoritățile au obligația de a afișa lista autorizațiilor cărora li se aplică procedura, deci perimetrul e cognoscibil; el trebuie doar adus în corpus ca dată, nu presupus.

Cum verifici că sistemul nu confundă un drept cu un fapt

Ce se testează aici nu e regăsirea, ci calificarea. Un set util acoperă toate stările prin care trece un act — emis, prelungit, expirat, condiționat, transferat — și le acoperă pe fiecare de mai multe ori, fiindcă tocmai stările rare produc erorile scumpe. Un corpus de test cu doar acte în vigoare arată impecabil și nu demonstrează nimic. Cum evaluezi un sistem RAG acoperă scorarea și dimensionarea setului; ce urmează sunt cele cinci lucruri specifice acestui tip de corpus.

Construcția setului are o particularitate față de restul corpusurilor: aceleași documente trebuie evaluate la mai multe date. Un dosar cu un aviz emis, prelungit și apoi expirat produce trei seturi de răspunsuri corecte, nu unul, iar un sistem poate trece perfect pe fotografia de azi și pica pe cea de acum un an. Datele de referință se fixează în setul de test, nu se lasă la latitudinea zilei în care rulezi evaluarea.

Contextul e util: evaluarea Stanford a instrumentelor comerciale de cercetare juridică, publicată în 2025, a găsit rate de halucinație între 17% și 33% la produse construite pe RAG și vândute ca lipsite de halucinații. Nimeni nu pleacă de la zero erori.

Starea la dată

Măsori câte răspunsuri despre un act expirat îl prezintă ca fiind în vigoare. Nicio eroare aici nu e acceptabilă, fiindcă textul citat e corect și cititorul nu are cum să detecteze problema.

Perechea act–condiții

Măsori ce procent din răspunsurile care invocă un drept aduc și condițiile impuse prin anexe. Un răspuns care le omite trece toate verificările de fidelitate și rămâne inutilizabil.

Potrivirea titular × obiect

Măsori câte răspunsuri asociază un act cu un titular sau un amplasament care nu sunt ale lui. Erorile apar mai ales între dosare vecine, cu denumiri asemănătoare.

Disciplina absenței

Măsori câte răspunsuri afirmă inexistența unui document fără un perimetru declarat. Formularea corectă e verificabilă mecanic, deci se poate testa automat.

Respectarea domeniului emitentului

Măsori câte afirmații sunt extrase dintr-un aviz în afara unghiului pentru care a fost emis. Cazul clasic e o mențiune de siguranță dintr-un aviz de racordare, folosită ca și cum ar fi acoperire de conformitate.

Întrebări frecvente

Un aviz expirat se șterge din index?

Nu. Se marchează ca expirat, cu data și cu actul de prelungire dacă există, și se exclude din răspunsurile despre drepturi curente. Rămâne disponibil pentru întrebări despre istoricul unui amplasament, unde e chiar informația căutată.

Cum tratezi un aviz emis sub o formă veche a legii?

Ca pe orice alt act: cu datele scrise în el. Fereastra de valabilitate se citește din document, nu se recalculează după norma de azi, tocmai fiindcă regimul aplicabil e cel de la emitere. Norma actuală rămâne context pentru omul care decide.

Poate sistemul să spună dacă am dreptul să încep lucrările?

Poate spune ce acte există, în ce stare sunt și ce condiții rămân nedovedite în corpus. Concluzia că dreptul e exercitabil combină acte, fapte de teren și termene procedurale, dintre care ultimele două nu sunt integral în index. Diferența dintre a arăta și a concluziona e ce ține produsul pe linia de plutire.

Merită un index separat pentru avize sau intră în cel de proiect?

Același index, cu tipul de act ca dimensiune și cu starea temporală ca filtru obligatoriu. Un corpus separat rupe legătura dintre autorizație și anexele ei, care e exact ce trebuie păstrat. Când nu folosești RAG descrie pragul de la care un registru bine ținut bate un sistem de regăsire; pe câteva zeci de acte cu termene clare, pragul acela e des atins.

Ce se întâmplă cu avizele dintr-un dosar de licitație?

Acolo avizul e piesă de dosar și se supune regulilor documentației de atribuire, nu regulilor de exercitare a dreptului — o distincție tratată separat la licitații și achiziții publice. Același document, două regimuri, în funcție de ce se întreabă despre el.

Un sistem de regăsire e construit ca să găsească. Pe acte de autoritate, munca grea începe după ce a găsit: actul, anexa care îl condiționează și mențiunea care îi mută termenul sunt trei documente pentru un singur răspuns, iar niciunul nu e util singur. Cine tratează problema ca pe una de căutare va livra mereu partea care se citește ușor și se aplică prost. Cazuri de utilizare enterprise strânge celelalte tipuri de corpus intern, fiecare cu regula lui proprie de calificare.

Ai avize și autorizații împrăștiate prin dosare de proiect, fără nimeni care să urmărească termenele? Trimite un mesaj și descrie pe scurt ce tipuri de acte aveți și unde se pierd azi condițiile.